Scurtă istorie a prostituţiei în România

Acum patru sute de ani li se tăia nasul sau erau înecate, fiind socotite purtătoare de păcate "ce spurcă bărbaţii cei răi şi fără omenie", conform primelor relatări despre prostituate, datate în 1643. Primele case de toleranţă au aparut în Romania la începutul secolului XX. Schimbarea de mentalitate apărută atunci a facut ca această ocupaţie să nu mai fie condamnată, ci mai degrabă acceptata, legal sau doar tacit, ca un rău necesar, dar şi impozitată ca atare.
Fenomenul înfloreşte în timpul lui Carol al II-lea: apare celebrul cartier Crucea de Piatră, printre patronii caselor de toleranţă se număra chiar şi Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei.
"Profesoarei" de prostituţie i se vărsa plumb topit în gură
Socotită drept cea mai veche meserie din lume, despre prostituţia pe teritoriul ţării noastre ne apar relatări destul de târziu. Astfel, poposit în Moldova pe la 1643, călătorul Paul de Alep scrie că femeilor libertine li se tăia nasul, erau puse la stâlpul infamiei, ori chiar erau înecate în cursuri de apă.
"Votru sau supuitoriu se cheamă acela ce are muieri la casa lui, de le ţine pentru dobânda <> lui, carele-şi dau trupurile de le spurcă bărbaţii cei răi şi fără omenie pentru puţină dobândă pierzătoare de suflet'', se spunea în ,,Îndreptarea Legii'' (1652), tipărită din porunca lui Matei Basarab la Târgovişte, autor fiind Daniil Panoneanul, viitor mitropolit al Ardealului. Mama care-şi prostitua fiica era însemnată la nas, iar ,,profesoara'' care îndemna fata la desfrâu era pedepsită de pravilă cu ,,vărsarea de plumb topit în gură''. Bărbatul care-şi exploata nevasta era ucis după ce, dezbrăcat, era purtat prin târg, legat de un măgar, cu faţa spre coada acestuia şi era biciuit. Omul, nu măgarul. Proprietarul unei clădiri, care îngăduia prostituate în casa sa, şi-o pierdea. Tot pravila preciza: ,,Curva se cunoaşte pre locul ce lăcueşte şi pre veşmintele ce poartă'' - adică după mahala şi haine. Astăzi, mahalaua nu mai e un criteriu.
Sifilisul duce la apariţia condicuţelor
În vremea domniilor fanariote, prin anaforaua din noiembrie 1793, Dositei, mitropolitul Munteniei, îi cere lui Alexandru Moruzzi ,,să pună stavilă lăţirii păcatului curviei, ce vatămă sufletul şi înnebuneşte trupurile''.
Puţin mai târziu, trebuind să-şi satisfacă nesăţioşii stăpâni turci şi mai vârtos poftele sale de îmbogăţire, lacomul domnitor fanariot Ioan Caragea (1812-1818) pune două noi biruri: birul temniţei şi birul femeilor rele (zise kiramele). Inedita taxă trebuia să aducă 100.000 de piaştri anual, ceea ce arată nivelul deosebit de ridicat al prostituţiei. Acumulând o imensă avere, de vreo 18 mil., cel care a rămas în istorie cu numele ciumei pe care-a adus-o cu alai otoman părăseşte în mod precipitat ţara, în septembrie 1818.
Nici aceia ce ne-au călcat hotarul n-au scăpat de ,,binefaceri''. La 1856, numeroşi soldaţi austrieci din trupele de ocupaţie sunt contaminaţi cu ,,boala lumii'' (sifilis). De exemplu, la 15 ianuarie 1856, Johann Poszar e internat în spital, contaminat de dama zisă Gyurghioala din mahalaua Manea Brutaru. Poliţia Capitalei avea însărcinarea de a supune femeia ,,vizitaţiei doftoriceşti''. Pentru a fi ,,regularisate'' (e vorba de intrate în legalitate), aceste dame primesc ,,livrezoane'' (condicuţe). Boala ,,s-a înmulţit peste măsură între gradele de jos'', constata un raport ofiţeresc. Gradele de sus intrau în saloanele protipendadei. Îndemnată a cerceta şi combate situaţia, poliţia bucureşteană arunca pisica în curtea altuia, constatând cum ,,suptînsemnaţii doctori n-ar fi pătrunşi de datoriile sacre cari sunt puse asupra lor şi că parcă din neglijenţa lor aceste vizitaţii se fac într-un mod imperfect''.
Prostituţia în Bucureştiul lui Carol al II-lea
,,Zi şi noapte, trotuarele şi speluncile de pe Griviţa sunt străbătute de roiuri de femei, în majoritatea cazurilor în căutarea unui pol şi a unui pahar de vin sau cafea. Chiar peste drum de gară, la nr. 154, se află Casa nădejdilor spulberate, proprietatea lui Al. Popa'' (Dragostea şi moartea în cartierul Griviţa, în ,,Revista Poliţiei'', aprilie-mai 1938).
Locuitorii cartierului erau funcţionarii scăpătaţi, clienţii cafenelelor soioase, prostituatele, vagabonzii… Cu doi ani înainte, ,,Revista Poliţiei'' semnala faptul că măsura Ministerului Sănătăţii de a desfiinţa Crucea de Piatră, ,,cartierul prostituţiei'', a condus la mutarea proxeneţilor pe Calea Griviţei, între Matache Măcelarul şi Gara de Nord. Poliţia îşi dovedea încă o dată ineficienţa. Un an mai târziu, existau numai în Bucureşti cam la 3.000 de prostituate cu acte. Numai o treime se prezentau de două ori pe săptămână la medic. Erau cele din saloanele cu felinar roşu la intrare. ,,Singuraticele'' erau şi ele numeroase. Fenomenul nu avea cum să fie combătut, din moment ce prefectul Poliţiei Capitalei, generalul Gabriel Marinescu, patrona un stabiliment aproape de Parcul Carol şi însuşi ,,regele playboy'' beneficia de ,,serviciile'' sale.
Prostituţia se asocia adeseori cu ,,pervertirea sexuală'', aşa cum este cazul descoperit de Poliţia Capitalei abia în 1921, al lui George Antonescu, travestit în femeie, sub numele de Antonia Georgescu, având etatea de 21 de ani. Dacă în zilele de acum nu ai succes la fete de n-ai belciug în nas, şi nu eşti şmecher de cartier dacă n-ai tatuaj, pe atunci, la femei, tatuajul era practicat, ,,de preferinţă, de către prostituate'', iar la bărbaţi, de către pederaşti şi puşcăriaşi (Revista ,,Paza'', nr.1/1935). De asemenea, ca şi acum, existau şi atunci dezaxaţi care abuzau de copii. În 1923, o patrulă a poliţiei surprinde într-o dimineaţă în Parcul Cişmigiu pe gălăţeanul Constantin Popescu, în etate de 50 de ani, absolvent a două clase liceale, ,,de profesiune agent sanitar'', pe când ,,atenta la pudoarea unui băiat de 15 ani, anume Vasile Nedelcu, de fel din Fălticeni, ucenic la fabrica de bere Bragadiru''. Aceste cazuri trebuiau să intereseze ,,sănătatea socială'' şi ele erau ,,simptome sigure de degenerare''.
Dacă în 1875 existau 243 prostituate înregistrate, în 1898 erau 354, iar după 30 de ani numărul lor a crescut de zece ori. La o razie în august 1921, din 108 femei duse la arestul de la Poliţia Capitalei, 73 erau prostituate cu condicuţă, iar restul, clandestine, dintre care opt, urmărite pentru diferite infracţiuni. Dintre toate, 41 au fost duse la Secţia specială de la Colentina pentru ,,boli lumeşti''. Congresul Internaţional de Poliţie de la Viena, desfăşurat în septembrie 1923, la care au participat şi delegaţi români, îşi propunea pe agenda de lucru, printre altele, combaterea fenomenului prostituţiei şi a criminalităţii internaţionale. Potrivit Brigăzii de Moravuri a Prefecturii Poliţiei Capitalei, la nivelul anului 1938 existau: 1.272 curve înregistrate, la care se adăugau 1.050 clandestine. Era un număr foarte mare. Dintre toate, au fost găsite bolnave nu mai puţin de 944 dintre cele înregistrate şi 630 clandestine; totalul celor supuse vizitei medicale la cele cinci dispensare era de 2.212 înregistrate şi 1.670 clandestine.
Străbatem o perioadă de acută criză morală
(I. Cernat, "Paza. Revista poliţienească", 1921)
Instinct animalic sau viciu?
Din punct de vedere juridic, în perioada de după Primul Război Mondial, prostituţia era încadrată în categoria ,,atentat contra bunelor moravuri'', şi de aici poliţiştii care lucrau pe această linie de muncă erau ,,de la moravuri'', dar cu ,,năravuri'' grele, întrucât au existat numeroase cazuri în care prostituatele aveau printre cei care le protejau chiar poliţişti corupţi, nemaivorbind de înalţi funcţionari şi politicieni. În general, pe ,,curtezane'', poliţia le mai lua la bani mărunţi doar la razii şi în cazul săvârşirii unei infracţiuni (tâlhărie, furt, înşelăciune, răpire, omor ş.a.), când era musai să facă anchetă. Deşi prostituţia era o necesitate, ,,provoacă la trândăvie un mare număr de femei, dintre care o bună parte ar putea fi factori de producţiune''. Iar cei ce scriau asta nu erau comunişti. Considerată aproape ca oricare dintre profesii, prostituţia constituia adeseori un mijloc de completare a veniturilor pentru servitoare, guvernante şi chiar pentru unele artiste. Numărul celor neînregistrate îl depăşea uneori pe cel al curvelor ,,cu condicuţă''.
 Tarif de lux la începuturile comunismului- 500 lei/client
Regimul comunist, prin rigorile sale impuse, a pus capăt prostituţiei legalizate, dar n-a putut împiedica practicarea ei. Date fiind privaţiunile materiale şi tentaţiile oferite de această profesie, numeroase tinere practicau prostituţia cu străinii, în restaurante, baruri şi hoteluri de lux, văzând în turiştii străini pe singurii bărbaţi capabili să le ofere câştiguri şi avantaje materiale substanţiale, eventual o ofertă de căsătorie.
Alteori chiar organele de represiune stimulau prostituţia, utilizând-o în scopuri politice, cooperând cu profesionistele pentru a obţine informaţii despre străini. În august 1944, o prostituată de lux îşi declara tarifele: "500 de lei fiecare client, cu două, trei rapoarte sexuale şi dormit cu el". Asta, în condiţiile în care salariul vremii oscila între 200 şi 800 de lei. Spre exemplu, un mecanic de locomotivă, una dintre cele mai bine plătite meserii, avea în jur de 850 de lei şi o pâine de 2,5 kg raţie pe zi.
O noutate a constituit-o «Livretul de economii» a prostituatei şi obligaţia patronului de a depune la Casa de Economii 10% din încasările zilnice ale femeii. La sfârşitul anilor ‘50, a fost demarată o misiune de reeducare a acestora. Prostituatele au fost trimise în centre, pentru «adaptarea lor la exercitarea unei meserii şi a redresării lor morale». Internarea lor putea fi făcută la cerere de autorităţile statului, pe o durată care începea de la un an şi ţinea până în momentul în care se considera că scopul reabilitării a fost atins.
În perioada interbelică, prostituţia a atins un apogeu care a condus spre înfiinţarea a zeci de localuri în care instinctele sexuale ale bărbaţilor erau satisfăcute de către prostituate sau damele de consumaţie. Era perioada de vârf a prostituţiei. Dar, odată cu instaurarea comunismului, prostituţia a fost hărţuită.
Comunismul le-a făcut femei respectabile
Prostituatele prinse în fapt erau imediat trimise în fabrici. Multe prostituate rămâneau însă în serviciul şefilor comunişti şi numai aparent angajate în vreo fabrică. Prin anii ‘65 - ‘70, când prostituţia nu se mai practica la scară largă, tinerele care în urmă cu două - trei decenii îşi făceau hatârul prin locuri rău famate erau acum muncitoare cu vechime. Se vorbea pe la colţuri despre ele şi puţini ştiau care fusese meseria lor înainte. Deveniseră femei respectabile, cu familie şi copii, doar securitatea le mai folosea arareori, în diferite misiuni

sursa